Scrisoare către Iov

O primă întrebare  (Iov 1.1-2:11)

Tendențios, ironic, uzurpator Satan face o acuzație în fața îngerimilor. Ce spune Satan despre robul lui Dzeu: Iov nu te iubește pentru ceea ce ești. Iov nu îi capabil să te iubească dacă nu-l aperi, dacă nu-i dai și nu-i înmulțești turmele. Cea ce numește el teama, venerare, adorare; ceea ce Tu consideri exemplar este doar un târg. Dacă îți vei retrage  mâna venerarea lui cu care te glorifica până în curțile cerești se va transforma în blestem. Ruinează-l și vedem dacă te mai iubește? Dzeu îngăduie aceasta provocare. 

Este dragostea lui Iov dezinteresată? Putem să îl iubim pe Dzeu pentru ceea ce este?

Pentru ceea ce suntem creatura din creatorul său? Putem să revenim la părtasia aceasta cu Dzeu? Putem să  fim prietenii lui Dzeu? Mă iubești, Petre? Mă iubesti până la Dzeu? O să doară. Cum arată dragostea aceasta interesată de noi și dezinteresată de orice privilegii? Deja se vede înspre Cine ridic mâinile.

De ce trebuie să doară dragostea? Dragostea lui Iov, Dragostea lui David, Dragostea lui Petru, Dragostea lui Ștefan, Dragostea lui Pavel, Dragostea episcopilor martiri, Dragostea noastra. De ce sunt consensuale dorul, dolorul, doliul? 

La cruce   îi răspunsul. Înainte de Iov, care poate îi prima carte din Istoria aceasta a Binecuvântării,  trebuie să ne întoarcem la cruce, la ce am mărturisit în apa botezului. Jertfa, suferința Lui, trebuie acceptata. Rebel, depun și eu armele. Depun sinele. O să doară desprinderea asta de sine, de lucruri, de lume. Doare renunțarea, doare vulnerabilitatea, doare inexistența. Dar numai așa își face loc dragostea. Este singurul drum spre Tatăl.  Culmea, mă acceptă și atunci când Îl las ca ultimă alternativă.Trebuie să aducem, să punem mâna pe mielul acesta ispășitor. Să punem pe El, să Îl lăsăm să ne ducă suferințele, păcatele! Toate, multe și mândre, ca dragostea noastra să fie multă, nu puțină. Această suferință, acesta moarte îi un dar bun și desăvârșit, sacrificiul perfect, incontestabil, greu de crezut, dar care se demonstrează prin efecte. Dragostea Lui la limită, pentru mine, cel care nu-I pot oferi nimic îi arătată prin suferința și moartea voluntara.

V-am spus că suferința nu-mi place. Și-i adevărat! Is atent la ea! Atenție, veți suferi! Dar este și o atracție pentru ea. Și știu: mai bine. Știu Cine a murit pe cruce pentru mine. Știu Cine a făcut primul pas, Cine a facut totul posibil că să am o relație cu Tatăl. O părtășie și o dragoste perfectă. A fost suferința care a asigurat că aceasta dragoste să fie fără vreo constrângere. Să fie dragoste. Mărturia lui Isus este incontestabilă astfel. Mărturia Lui despre cei ajunși în dragostea Lui este și ea de nejudecat.  Neprihanitul perfect a suferit, a murit, a trecut prin Iad, a suferit toată mânia Tatălui ca să aducă mărturia aceasta în procesul acesta al meu, al umanității, deja judecat.

Cum să nu iubești și tu? Când Cineva și-a arătat în felul acesta dezinteresul pentru câștigul personal și interesul total pentru misiunea umanității :ca oricine crede în El sa nu piara ci să aibă viață veșnică. Într-atât suntem de iubiți, până la dezbracarea de glorie, pâna la sacrificiul suprem, pâna la condiția în care să poată primi toată mânia – judecata lui Dzeu. El s-a făcut păcat pentru noi.

Ca oricine, dar și ca mine să nu piara, ci  să aibă viață veșnică. Avem iată! un destin comun. Dar, spune C.S. Lewis, Isus moare direct și individual pentru fiecare dintre noi, atent ca și cu aș fi singurul om de pe pamant. Interesul acesta se definește ca dragoste. Dzeu ne iubește. Suntem așa cunoscuți Lui, prieteni…fiecare vorba, fiecare fir de par, suntem într-o relație în care putem striga: Tata! Acesta e interesul lui pentru noi. Și atunci reîntreb? Putem și noi fi ca El numai în părtășie, în laudă și preamărire, într-o stare din aceasta paradisiacă în care credința nu mai e necesară, nădejdea s-a împlinit și rămâne dragostea ce ne ține și hrănește nemurirea  în jurul tronului slavei.

„Isus i-a răspuns: „‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” Matei 22: 37-40 

Altruisti și compasionali putem fi toți. Îi uman. V-ați întrebat de ce compasiunea ne leagă ca și creștini? De ce spune Pavel în Filipeni să fim însuflețiți de aceeași dragoste. Îi o dragoste, îi o nunta pe viitor în cer pe care Dzeu o binecuvântează; o dragoste în care se manifestă și se extinde bunătatea lui ultima, generozitatea, hesed-ul Lui ce împlinește, ce abundă, ce duce la bun sfârșit planul. A intra pe calea mântuirii înseamna și această relație cu toți ai Lui. El e tatăl orfanilor, statusul văduvei, casa străinului, comoara împărătească a săracilor. Orice facem pentru acești neînsemnați îi facem Lui. Dumnezeu e dragoste, cine nu iubește pe fratele său minte că-L iubește pe Dzeu. Acesta e principiul generozității și bunătății lui Dzeu, așa suntem întru Isus așa implinim ca Pavel prin suferințele noastre jertfa lui Isus. Nu că ea nu a fost îndeajuns, ci pentru că îl putem reprezenta, pentru ca mâna întinsă și inima deschisă și dezinteresată se poate extinde și înspre alții. Aceasta evanghelie poate uimi îngerii: că Domnul e la lucru  în mine, în noi ca trup, ca organe și creaza iar din iubire ființe asemenea Lui: ființe iubitoare dezinteresat, investindu-le pe ele cu valoare. Asta ar trebui să îi pună mâna pe gura lui Satan, cum face Iov la sfârșit. Suntem o biserica a dragostei, iubim ascultând de o porunca împărătească a dragostei, a aproapelui. Similar așa îl iubim pe Dzeu, așa suntem autentici. Incontestabili. Dzeu nu e un tiran căruia să îi venerăm binecuvântarea noastra cu jertfe și cu fapte. Dzeu e un domn de iubit pentru ceea ce este în sine. Grația Lui. Harul Lui. Și nici noi nu oprimăm, nu manipulam, nu căutăm folosul relațiilor. Odată eliberați din dragostea Lui, ar trebui să putem elibera și noi pe alții. Dragostea îi despre libertate și lipsa de constrângere. Așa iubeste Dzeu. Bun și drept. Așa putem iubi și noi. Asta e beneficiul bunătății Lui, așa se împlinește jertfa lui Isus.  Sacrificial. Compasional. Pentru alții, să ne punem dezinteresați în locul aproapelui. E dezinteresată aceasta dragoste ce ne trage în sus, ce are nădejdea într-o viața veșnică aproape de sursa dragostei noastre? Iubim ca să punem cărămizi pentru o casă în cer sau iubim pentru alții, pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce Dzeu are interes, pe cei cu care El se asociază și în a căror slăbiciune pune valoare?

„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care  voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.” Evrei 2:10

Suntem  și o frățietate a suferinței lui Isus. Ne vom apropia tot mai mult de căpetenia noastră, dar nu facând din suferința noastra o faptă, careia să îi căutăm merite și admiratori la colțurile străzilor, ci acceptand suferința aceasta care uneori nu are răspuns. De ce M-ai părăsit! Iov nu știe ce se intampla în curțile Domnești. Suferința o acceptăm în dragoste și în încredere în deplinătatea funcțională a liberului arbitru, incontestabili prin mărturia lui Isus în tribunalele cerești. Isus se ridică în fața mărturiei lui Ștefan.

O acceptăm că este ziditoare și evanghelizatoare. O acceptăm  pentru ca iată așa funcționează în desăvârșire, în mustrare, în disciplinare bunătatea (agathosune) lui Dzeu pe calea mântuirii, Harul Lui e îndeajuns. Iov va pricepe încă de la începuturi Harul, răspunsul pe care-l primește și Pavel. Iov participă în Istoria Binecuvântării. Ce umbră precumpănitoare.

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?” Romani 8:35

O acceptam pentru că suntem în dragostea lui Dzeu, pentru că suferința noastra ar trebui sa fie altfel știind că nimic nu ne poate despărți de El. Că El e bun și credincios. Că asta-i Dragostea care leagă, care bucura permanent, care nu se desparte, care suferă totul, care acoperă totul,  care nu moare, care nu va pieri niciodată.

După cum o să vedem Satan cade în propria sa capcana.  Suferința nu îl va depărta pe Iov de Dzeu, ci îl va apropia de El. Iov va vedea și cunoaște personal pe Dzeu. Denigrarea operei lui Dzeu: omul, umanitatea , pământul ajunge sa ducă, invers la glorificarea Lui.

E terifiant  Dzeu ca l-a lăsat pe om sa treacă prin asta? E terifiantă masura asta a dragostei, pana unde poate merge interesul Lui pentru noi, cât contează suferința neprihanitului. Nu am ce să răspund decât pe același verset pe care am scris această scrisoare de dragoste:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16.

Întreb și nu răspund, ca și C. S. Lewis. După ce a arătat că suferința e cale și  măsura dragostei pentru noi, cât de mult poate merge și până la Cine se poate extinde mânia și bunătatea Lui.  Am dori sa ne fi iubit mai puțin?